angajatorul roman
Din când în când, coana Viaţă se încăpăţânează să ne ardă câte-o palmă pe ceafă, nu cumva să ne pierdem sub fustele ei vaporoase. Aşa am ajuns şi eu, după foarte mult timp, la un interviu pentru o slujbă. Maaaamăăă, ce experienţă! Cumva traumatizantă, posibil folositoare, în mod sigur marcantă. Am mers acolo convins că nu vreau job-ul (era doar o alternativă, o potenţială plasă de siguranţă). Am plecat chelălăind şi jurând că nu voi lucra acolo, decât în cazul – foarte improbabil – al unui salariu astronomic. Nu ştiu dacă ăsta e nivelul la care se desfăşoară înfăţişările pentru un loc de muncă, mai ales că instituţia la care am aplicat nu este vreo multi-mega-ultra companie planetară şi galactică. E doar creaţia mioritică a unui băiat deştept, (foarte probabil) cu galoane grele. Băiat de-o greţoşenie inegalabilă, care pare să-şi procure o plăcere sadică din a-şi terfeli eventualii viitori angajaţi. Metodele pe care le practică sus-numitul pentru recrutare sunt, cel puţin pentru mine, chestionabile, ca să nu zic imbecile. Am mari îndoieli că reacţia la tortură e cumva un revelator pentru comportamentul şi performanţa viitorului angajat. În schimb, sunt sigur că atitudinea de la interviu a sugătorului de sânge proaspăt e un indiciu clar al condiţiilor de muncă din compania cu pricina. Ceea ce, bănuiesc, e valabil şi pentru alte firme. Un alt indicator al succesului pe care îl are modul imbecil de angajare al celor de la instituţia în discuţie este frecvenţa foarte mare a vacantării posturilor. Niciun om normal la cap nu pare să reziste prea mult într-un astfel de mediu. Deci, care e rostul atitudinii hitleriste a omului? Poate că e vorba doar despre plăcerea pe care i-o provoacă ritualul barbar al intervievării pe care îl practică. Cum e, oare, să lucrezi pentru un asemenea individ/corporaţie? Aţi avut astfel de experienţe? Cum v-au marcat?
