Ce faci când te-ntorci unde nu-ți place?

Foto: bcjobs.ca

Întoarcerea din antreprenoriat în câmpul muncii, ca nagajat, e nasoală. Nu cred că e un secret pentru cei care au avut nefericirea să se găsească în situația asta. Revenirea la niște rigori impuse de alții (care, între noi fie vorba, niciodată nu ți se par pe deplin justificate) se face cu un adaos serios de frustrări și nemulțumiri. Pentru un timp, încerci să te amăgești că ai nevoie de disciplina pe care (poate) nu ai reușit să ți-o impui în perioada de patron/freelancer, de mecanisme de lucru clare aferente unui business consolidat și cu vechime. Te străduiești să te convingi pe tine și pe ceilalți că noul job îți place la nebunie, că ai acum șansa să faci ceea ce nu ai fi reușit pe cont propriu, să lucrezi la proiecte de anvergură, la care nu ai fi avut altfel acces, că te-ai întors (sau ai găsit) o rigoare organizațională de care avea atâta nevoie ș.a.m.d. Doar că, după un timp mai lung sau mai scurt, realizezi că lucrurile nu-s așa roze „la patron”. Încep să apară micile nemulțumiri, ți se dau sarcini neconforme cu așteptările sau calificările tale, se văd, din ce în ce mai clare, semnale ale sclavagismului și ajungi curând să-ți dai palme pentru alegerea pe care ai făcut-o. Evident, există și cazul (meu) fericit, în care te simți bine în noua poziție. Deocamdată.
Dar ce te faci când palmele și picioarele te mănâncă îngrozitor și mintea-ți umblă numai la biznisuri și idei de afaceri? Cât mai reziști până să o iei razna pe câmpia self-employment-ului? Unde, adu-ți aminte, e al dracului de greu și unde pârliții fără o lețcaie în buzunar o pățesc imediat…

Exerciții. De-acum încolo

cuvinte

Încerc să-mi (re)găsesc ritmul și resursele pentru a scrie pe blog într-o cadență modestă – cel puțin o dată pe săptămână. Am citit tot felul de opinii ale unor bloggeri naționali și mondiali despre cum să îți găsești subiecte când ești în pană de inspirație. Textele pe care le voi publica, de acum înainte, pe The Bridge, vor simple exerciții (de stil, de sinceritate, de exteriorizare etc.). Fără nicio pretenție de valoare adăugată.

Multe dintre ele vor da formă frustrărilor pe care mi le-a adus eșecul unei afaceri pe care am încercat-o și în care am investit mult mai mult decât bani. O să mă străduiesc să fac o analiză relatare cât mai obiectivă a poveștii ăsteia, cu motive, cauze, efecte, exemple.

Alte postări vor fi, pur și simplu, aiureli. Fără obiect, fără țintă.

Vorba cântecului: Să vedem, să vedem ce-o să iasă…

Interviu cu un vampir

angajatorul roman

Din când în când, coana Viaţă se încăpăţânează să ne ardă câte-o palmă pe ceafă,  nu cumva să ne pierdem sub fustele ei vaporoase. Aşa am ajuns şi eu, după foarte mult timp, la un interviu pentru o slujbă. Maaaamăăă, ce experienţă! Cumva traumatizantă, posibil folositoare, în mod sigur marcantă. Am mers acolo convins că nu vreau job-ul (era doar o alternativă, o potenţială plasă de siguranţă). Am plecat chelălăind şi jurând că nu voi lucra acolo, decât în cazul – foarte improbabil – al unui salariu astronomic. Nu ştiu dacă ăsta e nivelul la care se desfăşoară înfăţişările pentru un loc de muncă, mai ales că instituţia la care am aplicat nu este vreo multi-mega-ultra companie planetară şi galactică.  E doar creaţia mioritică a unui băiat deştept, (foarte probabil) cu galoane grele. Băiat de-o greţoşenie inegalabilă, care pare să-şi procure o plăcere sadică din a-şi terfeli eventualii viitori angajaţi. Metodele pe care le practică sus-numitul pentru recrutare sunt, cel puţin pentru mine, chestionabile, ca să nu zic imbecile. Am mari îndoieli că reacţia la tortură e cumva un revelator pentru comportamentul şi performanţa viitorului angajat. În schimb, sunt sigur că atitudinea de la interviu a sugătorului de sânge proaspăt e un indiciu clar al condiţiilor de muncă din compania cu pricina. Ceea ce, bănuiesc, e valabil şi pentru alte firme.  Un alt indicator al succesului pe care îl are modul imbecil de angajare al celor de la instituţia în discuţie este frecvenţa foarte mare a vacantării posturilor. Niciun om normal la cap nu pare să reziste prea mult într-un astfel de mediu.  Deci, care e rostul atitudinii hitleriste a omului? Poate că e vorba doar despre plăcerea pe care i-o provoacă ritualul barbar al intervievării pe care îl practică. Cum e, oare, să lucrezi pentru un asemenea individ/corporaţie? Aţi avut astfel de experienţe? Cum v-au marcat?

Cum să păstrezi gașca mare

Uite-așa, fără vreo explicație inutilă și complet din senin, revin pe blog. M-am „distrat” excelent în ultimul an, prietenii știu de ce și cum. Dar povestea asta e deja „apă sub pod”, cum spun licuricii ăi mari, americanii.
S-a agățat de mine, de curând, o oarecare iritare legată de oameni. Nu de toți, ci de unu`-doi-trei, de la care aveam așteptări. Ca să nu te pocnească-n nas vreo revelație neplăcută în domeniu, e bine să nu apelezi la amici când ești cu sula-n coaste. Credința aia populară că ești înconjurat de tovarăși când o duci bine, dar rămâi singur când nu stai pe roze poate fi interpretată. Adică, dacă nu sunt invidioși, prietenii sunt „confortabili” cu tine (sic!) atâta vreme cât nu le ceri ceva important, pentru care ei să depună un efort serios. Aici pot apărea surprizele. De unde și concluzia: dă-ți silința să stai departe probleme și o să mai ai cu cine să ieși la bere (în cazul băieților) sau la ceai/vodcă (în cel al fetelor).

Busy, busy…

TIFF Sibiu, TIFF Zalau, caravane, targuri… Am fost destul de ocupat. Dar asta nu e o scuza pentru absenta de pe blog. Oricum, acum astept ca al doilea capat al Podului sa aterizeze in tara. O sa vedem ce urmeaza…

Cea mai detestabilă întâlnire

Au trecut patru zile de la întâlnirea mea cu Madam Iustiţia de Focşani. N-am scris nimic pentru că mi-a fost prea greaţă. Pe scurt, experienţa mea a fost următoarea: 12 ore irosite, 150 de lei aruncaţi pe transport, toţi nervii întinşi la maximum, contact cu cele mai sinistre creaturi şi niciun câştig.

Justiţia nu e doar oarbă. În România, e şi retardată

Sloganul “România, mereu surprinzătoare” ar fi fost foarte potrivit nu pentru turismul autohton, ci pentru sistemul de stat de rahat din ţărişoara asta blestemată.

Experienţa colectivă a tuturor oropsiţilor din spaţiul carapto-danubiano-băsescian ne-a învăţat că urarea cea mai potrivită pentru o persoană la care ţinem este “să te ferească Dumnezeu de sistemul sanitar din România”. Unde variabila “sanitar” poate fi înlocuită cu orice. În cazul meu – cu termenul “judiciar”. Pe scurt: am aflat că eu, un pârlit de contribuabil care donează bani lunar justiţiei româneşti, sunt considerat un soi de breloc al sistemului ăstuia.

Am fost citat ca martor într-un proces penal care nu mă interesează absolut deloc, chiar dacă inculpaţii mi-au făcut viaţa, în mod indirect, un calvar. Dosarul se judecă la Focşani, unde DIICOT m-a mai târât o dată pentru declaraţii în acelaşi caz. Tocmai pentru că nu dau doi bani pe capacitatea justiţiei din România de a-şi îndeplini misiunea, nu m-am prezentat la primul termen. Dupa nici două săptămâni, zeloşii sistemului nu numai că m-au invitat a doua oară, ci au făcut-o cu un mandat de aducere. Adică un caraliu s-a deplasat până la adresa de domiciliu şi mi-a lăsat o ilustrată în uşă. Asta înseamnă că, dacă refuz să cheltuiesc bani, nervi şi timp ca să joc rolul de maimuţoi într-un proces care, repet, nu mă interesează, risc o amendă penală.

Prin urmare, pe împărţitorii de “dreptate” din Rumânica nu-i interesează cine şi de ce eşti, atâta vreme cât martor te numeşti. Pentru deplina ei satisfacere, Coana Iustitia cere sacrificii păduchilor de contributori, care nu se pot împotrivi nicicum.

Cer, cu umilinţă, sfaturi şi îndrumări în problema mea. M-ar interesa, cu precădere, răspunsurile la câteva întrebări:

1. Cine i-a făcut pe oamenii ăştia stăpâni peste viaţa şi economia existenţei mele?

2. Cine mă despăgubeşte pentru eforturile mele de a fi martor într-un proces care nu mă priveşte?

3. Care e pedeapsa pentru sfidarea… împroşcată a curţii?

Voi reveni cu amănunte şi alte întrebări după ce episodul mărturiei mele se va fi consumat.

Ploaia dăunează grav finanţelor personale

Am descoperit că, mai deprimant decât să stau singur într-o cofetărie (!!!!!) din Bacău, pe o ploaie extra torenţială, este doar să stau singur într-o cofetărie (!!!!!) din Bacău, adăpostindu-mă de un potop biblic din cauza căruia banii (cei trei lei juma`) pe care trebuia să-i încasez au fost duşi de apă împreună cu buzunarele în care se adăposteau. Şi din pricina asta să fiu nevoit să mai stau o noapte în Bacău.

Ain`t life a bitch?

Mituri, ziceam…

Mă simt un pic retardat. După ce că am reuşit să ajung la Balcik abia acum, la a doua tinereţe (nu că ar fi fost vreun scop de-al meu în viaţă), acum mor de ciudă că nu sunt în stare să încarc nişte fotografii pe blog. Nu reuşesc şi pace! Dar trec şi  peste asta – mă fac eu mare şi, după ce o să absolvesc un curs special, o să reuşesc să uploadez şi photo…

Ziceam, deunăzi, ceva despre mituri legate de Balcik. Descrierea oarecum succintă pe care aş face-o eu staţiunii ăsteia ar suna cam aşa: o localitate  cu un oarecare farmec, dat de marea pe care pluteşte şi de muntele (pitic) sub care se adăposteşte ;i pe care se caţără, stricat de manelismul de sorginte româno-balcanică şi de turiştii de aceeaşi factură, dar salvat de Grădina Botanică şi de vila Reginei Maria, de salatele de midii gustoase şi de vinurile bulgăreşti.

Preţurile pe care toată lumea le diviniza nu mai există (asta în varianta în care ele au fost într-adevăr atât de mici pe cât se spune). Adică, o bere bulgărească la halbă e între 4 şi 7 lei. O apă minerală – în jur de 1,5-2 lei la magazin, o sticlă de vin (mediu, am aflat mai târziu), la un restaurant – 45 lei etc. Poate la cazare se mai scot la faţă, dar nici aici în mod categoric: 22 de eur (aprox. 92 lei)/noapte, cu mic dejun inclus, la un hotel de 3 stele.

Păi, şi atunci?

Pe fugă, despre creierele plate din Vama Veche

Nu reuşesc, din deplasare, să încarc fotografiile din Vamă. Voi încerca săptămâna viitoare. Până atunci, trebuie să remarc efectul pervers pe care l-a avut asfaltarea asupra aşa-zişilor hotelieri de aici, care au suferit de o bruscă nivelare a sinapselor şi aşa rare. Sperând, probabil, că autostrăzile de pe uliţele sătucului în care şi-au ridicat ei coşmeliile pe care le numesc pompos “vile” şi “hoteluri” de mai multe stele vor atrage burtoşi putrede de bogaţi, au săltat şi preţurile. În luna mai, când pe plajă doar pescăruşii şi maidanezii se bucură de mare, proprietarii de cocioabe cu termopane refuză să se ridice de pe scaun pentru a te caza pentru mai puţin de 100 de lei pe noapte! Ba, cei mai mândri proprietari de monştri kitschoşi de beton trântiţi fix în potecă au pretenţii şi mai mari: 150 lei camera cu vedere la mare.

Mut de uimire şi de revoltă, mă mut în 2 Mai. Aici există cel puţin un întrprinzător cu simţul ridicolului bine dezvoltat, care oferă o cameră mai mult decât decentă la un preţ rezonabil, de 80 de lei/noapte.

Concluziile le trage fiecare.

În episodul următor, despre mitul preţurilor mici din Balcik.